Teismul creştin mărturiseşte libertatea şi fericirea lui Dumnezeu. Totodată mărturiseşte şi singurătatea omului. Această singurătate poate fi explicată ca fiind o realitate calculată riguros, aşa cum ne invaţă oamenii de ştiinţă, închizându-ne în autoritatea măsurătorilor scientiste, sau poate fi un teren fertil unde viermuiesc întrebările, aşa cum ne spun filosofii. Între ceea ce este omul şi ceea ce este conjunctural în lume – dar nu fără facultatea omului de judecare, chiar dacă adesea depăşind puterea sa arbitrară – se găseşte la om şi dorinţa unei „bune fiinţări”, aşa cum ne învaţă teologul Ioan Damaschin. „Buna fiinţare” este în fond o problemă morală ce atinge adâncul cauzal al simţurilor şi gândurilor, şi Hristos a vorbi deseori despre aceasta în Evanghelie. Dar omul îşi simte singurătatea într-un fel dincolo de ordinarul lucrurilor. El face din singurătate o unealtă pentru a-şi ara propriul ogor arid, deşertic al vieţuirii, şi o armă argumentativă împotriva raţiunii ultime suverane care l-a adus de la nefiinţă la fiinţă. Omul simte singurătatea ca pe o „temelie”. Ea nu este mimată şi omul o trăieşte ca şi când este structurat astfel. Este o prezenţă absentă, dar care se mărturiseşte prin faptele lui. Este mai mult chiar şi decât o întunecime a minţii, că doar omul educat şi cel arţăgos, amândoi se simt luminaţi, amândoi fiind însă închişi, unul în idei, celălalt în atitudini, adică este o strâmbătate a ceea ce este drept pentru a ieşi învingător rămânând singur. Uneori ea, singurătatea, duce la abrutizare. Şi aşa, după ce îşi consumă însuşirile omeneşti care arătau înspre Chipul edenic după care a fost făcut, tânjeşte să „uite de sine”, ne aminteşte Pascal, şi să „trivializeze moartea” după cum spune Konrad Lorenz. Omul nu vrea să supravieţuiască morţii, nu pentru că nu îi place veşnicia, căci singurătatea asta îi şopteşe adesea, ci pentru că îi place triumful. El vrea să guste fizicalitatea morţii ca pe o mândrie, ca pe o cucerire. Dar moartea nu se trăieşte, ne aminteşte Wittgenstein.
Şi atunci ne reîntoarcem. Pentru a da semnificaţie singurătăţii omul dă curs iluziilor subiective, aşa-numitelor „construcţii sociale” sau „determinismelor”, împotriva cărora s-a pronunţat frecvent istoricul ideilor Isaiah Berlin. Încercând să iasă din simţământul absenţei fericirii şi a libertăţii problematice omul îşi explică exodul prin teoretizările prizonieratului gândirii. El are chiar şi o teoretizare justificatoare a sinuciderii. Omul s-ar simţi Dumnezeu dacă s-ar putea simţi liber gândindu-se la sinucidere. Singurătatea de fapt este un semn al neantizării, a cuprinderii nefiind-ului. Omul fiinţă raţională, cuvântătoare, ajunge să gândească nefiind-ul. Dar cum ar putea el murmura acest faliment al singurătăţii înspre „buna fiinţare” dacă nu ar gânguri filosofic temeiul tuturor existenţelor? Dacă zero este doar absenţa unui număr, omul se simte totuşi singur prin referinţa la cauzalitate. Şi anume, voia suverană a lui Dumnezeu care îl aduce pe om în fiinţă şi îl face iconom al lucrurilor prin libertatea sa, fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul se simte singur pentru câ îşi mărturiseşte cauza existenţei sale amintindu-şi de chipul dumnezeiesc ros de păcat, o stare neurotică morală nemăsurabilă societal aflată la răscruce decizională. În acest „chip” sunt mărturisite toate cele contrare singurătăţii nimicului şi non-existentului.
Astfel, singurătatea este o afirmare a omului şi buna fiinţare este biruinţa singurătăţii pe care omul o face temeiul vieţuirii pentru a se mărturisi pe sine împotriva voinţei suverane care l-a adus din nefiinţă la fiinţă. Anselm a fost mişcat de contrariile singurătăţilor şi ale aspiraţiilor găsite în om şi a spus: „Mărturisesc, Doamne, şi aduc mulţumire, căci ai creat în mine acest chip al tău pentru ca ţie să-ţi fiu amintire, să te gândesc, să te iubesc. Te-aş căuta dorindu-te, te-aş dori căutându-te, te-aş găsi iubind şi te-aş iubi găsind”…
Dr. Liviu Damian
