În bătaia puternică a razelor de soare, prin geamul de lângă pat, m-am trezit zâmbind uşor, cu dor de cer. Parcă mi-aş fi dorit să fiu în cer, alături de Tatăl, să ne bucurăm şi zâmbind, să le spunem împreună bună dimineaţa oamenilor de pe pământ… Dar, se pare că a rămas doar un dor… Plin de speranţă. Privind cu ochii întredeschişi prin geam spre soare, spre cerul albastru, spre norii ce aproape că lipseau din jurul lui, îmi rămâne doar să îmi imaginez ziua aceea. Să visez, cu ochii deschişi spre cer. Şi apoi să privesc cerul în oameni.
Am învățat că Biserica e un vapor cu pânze şi nu înaintează decât atunci când în pânzele ei suflă Duh Sfânt. Pe catargul bisericii, ucenicii urmăreau printre lacrimi şi nori cum Hristos păşea din nou pe marea de văzduh spre ţărmul celălalt. Petru stătea cu urechile ciulite şi aştepta chemarea de-a păşi pe aer, ar fi păşit şi pe ace de gămălie după Hristos. Din Muntele Măslinilor s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie, scrie Luca, dar şi cu o mare certitudine. Acolo credinţa se odihnea la umbrele măslinilor deranjând şopârlele. Acolo nu au mai crezut în viaţa veşnică, în Împărăţia Cerurilor… acolo, cu lacrimile uscate pe obraji, au ştiut…
Au ştiut că pământul acesta al uşilor închise nu-i ţinta finală, aici nu-i acasă, aici nu-i de aruncat ancora.
Au ştiut că pământul acesta pe care dorim cu tot dinadinsul să ne descurcăm este un mal de cer, un ţărm de care ceru-şi zgârie valurile. O insulă înconjurată de văzduh.
Au auzit aripi de îngeri fâlfâind şi scaune scârţâind sub mese şi farfurii spălate-n nori… au auzit cum stelele se ţes făcându-se covoare, au auzit cum serafimii-şi reglau vocile cu o partitură din Bach… pentru că vine Fiul.
Nu s-a auzit nici un ticăit de ceas nenorocit acolo, nici un geamăt de bolnav în metastază, nici o lacrimă spartă de podele, nici pământ uscat acoperind sicrie.
Au plecat spre Ierusalim ferm hotărâţi să prindă Cerul. De atunci nopţile le-au dormit încălţaţi şi iepureşte pentru că ei chiar credeau în iminenta întoarcere a Căpitanului.
Lui Diogene cineva i-a spus: „Menajează-te, eşti bătrân”, iar răspunsul filosofului a fost „Dacă aş alerga la curse şi-aş fi aproape de ţintă, ar trebui s-o las mai încet?”.
Anticiparea glorioasă a finish-ului ne ţine cu mintea întreagă pregătiţi pentru încă un an (dacă va mai fi) plin de aventuri spirituale, de oportunităţi ce ne stau în faţă, de piscuri ce mai trebuie escaladate, de peşteri ce trebuie cartografiate.
O astfel de provocare, cea mai mare a noastră de până acum, va fi următorul proiect Sanctus Pro Deo al lunii Mai: “Spre Cer”. Singurul scop pe care îl mai avem pe acest pământ, este acela de a ne deschide inimile, cântând și slujind Aceluia ce în veci va domni; precum și versurile uneia dintre cântări spun “Dar până atunci inima mea să cânte, // până atunci când cerul voi vedea, // până-n cea zi cand voi privi cetatea, // când El acas’ mă va chema.”
Hristos trăieşte, iar noi aşteptăm, slujind, ziua când ceasul blegit de lucru se va opri, iar ceea ce vom trăi se va numi veşnicie. Dar până atunci, vom avea parte de un an plin, lucrând pentru Cel ce-a murit pentru noi. E cel mai fericit mod de a întoarce ceva din marea-i bunătate.
Pâna atunci, ne-am propus să vestim Evanghelia celor pierduti, oriunde s-ar găsi ei.
Program Turneu “Spre cer”
Tu ce faci în intervalul de timp care te separă de reîntoarcerea Stăpânului?
by Radu Benjamin
